O expoziție neobișnuită la Musée Picasso, cu lucrări de Sophie Calle

Sophie Calle a decis recent să-și pună amprenta pe Musée Picasso din Paris. Pentru noua ei expoziție deschisă în această săptămână, ea a cerut muzeului să elimine 90% din colecția permanentă pentru a face loc unuia dintre cele mai ambițioase proiecte conceptuale ale ei. Calle a transplantat o mare parte din conținutul casei ei în galeriile goale, umplând spațiul cu obiecte personale, fotografii și instalații care reflectă practica ei artistică.

Musée Picasso din Marais a abordat prima dată Calle în 2018 cu privire la o potențială colaborare. Fiind unul dintre artiștii contemporani preeminenti ai Franței, cunoscut pentru lucrările autobiografice care urmăresc experiențele și observațiile ei zilnice, Calle a fost un partener intrigant. Cu toate acestea, la acea vreme nu a simțit că are o contribuție artistică clară. Dar, pe măsură ce planurile pentru noua expoziție s-au conturat în timpul verii, Calle a organizat o instalație captivantă care utilizează muzeul în sine ca mediu, inserând prezența ei în instituția dedicată în mod tradițional unui alt artist iconic.

Când a lovit pandemia, Calle a primit o altă invitație de la Musée Picasso, care s-a dovedit prea convingătoare pentru a o refuza. Confruntat cu picturile lui Picasso împachetate și absente, o idee l-a lovit pe Calle. Proiectele ei scufundă observatorul în narațiuni autobiografice bogate. Cu toate acestea, nicio descriere scrisă nu ar putea transmite pe deplin personajul ei captivant și entuziasmul molipsitor pentru munca ei. La o vizită de întoarcere la sfârșitul lunii septembrie, în timp ce instalația era în desfășurare, prezența lui Calle a fost imediat palpabilă, ca și cum ar fi înnăscută muzeului. Vocea ei distinctă a răsunat în fiecare galerie, impregnand spațiul cu viziunea ei artistică unică și spiritul jucăuș. Deși nevăzute, amprenta și influența ei artistică bântuie fiecare colț, transformând instituția într-o explorare captivantă atât a ei, cât și a absenței acum vizibile a lui Picasso.

Singurele picturi pe deplin vizibile de Picasso din spectacolul lui Calle sunt trei autoportrete, afișate lângă o copie a traducerii în franceză a thrillerului lui Peter Cheyney din 1941, care a dat titlul expoziției. Într-o altă galerie, încă cinci Picasso - Mort de Casagemas, Grande baigneuse au livre, Paul dessinant, Homme à la pipe și La Nageuse - sunt acoperite cu țesături albe imprimate cu descrieri ale lucrărilor de la paznicii muzeului. Picturile sunt prezente fizic, dar vizibile doar din perspectiva altora.

Într-o galerie de la primul etaj, Calle prezintă corespondență cu un bărbat arestat pentru că a furat cinci capodopere de la Musée d'Art moderne din Paris în 2010, inclusiv Le Pigeon aux petits pois de Picasso. El nu admite niciun fandom Picasso. Pentru Calle, este un punct mort narativ. Scrisoarea parțial redactată este expusă, deși motivele redactărilor rămân neclare pentru telespectatori. Calle transformă muzeul într-o explorare pe mai multe straturi a memoriei, a absenței și a urmelor pe care ceilalți le lasă pe operele de artă.

Una dintre cele mai impresionante contribuții ale lui Calle este versiunea ei de Guernica. Inspirat de o anecdotă din cartea lui Mary Gabriel despre Arshile Gorky care încearcă să adune artiști pentru a revedea capodopera lui Picasso, Calle nu a invitat direct colegii, dar influența lor rămâne. Guernica ei se potrivește cu dimensiunile lui Picasso, dar cuprinde 200 de lucrări din colecția lui Calle ale unor artiști precum Christian Boltanski, Tatiana Trouvé, Miquel Barceló, Damien Hirst și Cindy Sherman.

Pe măsură ce conexiunile cu Picasso devin mai abstracte, etajul al doilea prezintă fotografiile lui Calle ale unor persoane nevăzătoare. În arhive, Calle a descoperit o scrisoare din 1965 prin care i-a cerut lui Picasso să doneze un desen pentru a-i ajuta pe orbi. Șaizeci și cinci de ani mai târziu, Calle s-a angajat să accepte cererea prin licitarea unei ceramice Picasso în timpul expoziției, cu sprijinul Fundației Almine y Bernard Ruiz-Picasso. Spectacolul transformă muzeul într-un spațiu reflectorizant care examinează memoria, influența artistică și modul în care indivizii își imprimă amprentele istoriei.