Noul album al Lanei Del Rey a explicat: iată de ce ar trebui să-l ascultați

În calitate de ascultători de multă vreme ai Lanei Del Rey, este posibil să avem dreptul să ne enervăm partenerii de conversație. S-ar putea să vă întrebați de ce, dar răspunsul nu este atât de simplu. Ceea ce este clar însă este că artista a trecut prin schimbări grele, iar opinia publică a avut mereu ceva de spus despre cariera ei. Când a apărut pentru prima dată cu „Jocuri video”, toată lumea a fost intrigata de aerul de mister din jurul ei. Cu toate acestea, după o performanță stângace SNL în 2012, presa și internetul au bătut-o, făcând-o ținta favorită a momentului cultural. În ciuda acestui fapt, albumul ei de debut Born To Die a fost un mare succes, iar single-ul „Summertime Sadness” a urcat rapid pe Billboard Hot 100, rămânând cel mai bun single al ei de până acum. De atunci, ea a devenit o icoană cult pop cu o bază de fani devotați care continuă să stârnească critici din partea detractorilor ei.

De-a lungul carierei sale, Lana Del Rey a experimentat multe suișuri și coborâșuri în ochii publicului, ceea ce a făcut-o favorită printre ascultătorii de multă vreme. În ciuda controverselor, Del Rey și-a îmbrățișat stilul unic și influențele din centrul stânga, evidente în cele nouă LP-uri și o carte de poezie. Interesant este că discografia ei timpurie a găsit un nou public în rândul generațiilor mai tinere, hituri precum „Born To Die” și „Ultraviolence” fiind folosite în videoclipurile virale TikTok. Sunetul lui Del Rey a evoluat și el de-a lungul timpului, îndreptându-se către un stil neconvențional care sfidează convențiile genurilor și pune accent pe povestirea în detrimentul refrenelor sau cârligelor. Cel mai recent album al ei, Did You Know That There's a Tunnel Under Ocean Boulevard, se simte ca o conversație cu un prieten cunoscut, plină de tangente, puncte emfatice și contradicții. Să stăm pe loc și să ne bucurăm de plimbare, în timp ce Lana ne duce într-o călătorie prin muzica ei.

Piesa de deschidere a albumului prezintă sunetul armonios al unui cor gospel, deoarece Del Rey pregătește scena pentru temele care i-au ocupat mintea. Melodia bogată se transformă într-un cor puternic de voci, întrebând cum este viața de apoi.

Una dintre cele mai accesibile piese de pe album, care a fost lansat în decembrie, este primul single. În această melodie, Del Rey își demonstrează capacitatea de a transforma sentimentele pe care oamenii ar putea ezita să le exprime în versuri. În A&W, Del Rey prezintă un imn care vorbește despre luptele ei de-a lungul carierei. Ea emană atât încredere, cât și oboseală, referindu-se cu îndrăzneală la ea însăși ca o „curvă americană” și confruntându-se cu misoginia cu care s-a confruntat de-a lungul anilor. A doua jumătate a cântecului este deosebit de captivantă, deoarece vocea lui Del Rey se îmbină cu un ritm hipnotic de capcană, creând o cântare irezistibilă. În continuare, auziți Interludiul lui Judah Smith: în timp ce albumul prezintă o tranziție zguduitoare în care o predică megabiserică a pastorului Judah Smith este stratificată peste chicoteala și murmurele lui Del Rey, creând un efect intens și dezorientator.

Urmează colierul de bomboane, iar energia sufletească a lui Jon Batiste este evidentă în această piesă. Melodia recurentă de pian nu este doar introspectivă și emoționantă, dar atunci când este asociată cu refrenul repetitiv al lui Del Rey, devine o melodie captivantă care îți poate rămâne în cap ore întregi. Ferește-te de expresia „coliere de bomboane” care se repetă în minte. Compoziția lui Del Rey a luat o turnură mai personală de la ultimul ei album. „Kintsugi” este un cântec melancolic și aproape funebru care reflectă asupra morții și a procesului de doliu. „Fingertips” este o ilustrare excelentă a capacității lui Del Rey de a-și transforma reflecțiile personale în balade expansive și captivante. Parcă citește cu voce tare dintr-un jurnal privat.

Paris, Texas este cea mai scurtă melodie de pe album și are cea mai convențională structură. Melodia sună ca notele delicate ale unei cutii muzicale, iar versurile nostalgice vorbesc despre lăsarea lucrurilor în urmă. Este genul de piesă pe care ai cânta în timp ce te uiți pe fereastră, simțindu-te melancolic.

În „Let the Light In”, colaborarea lui Del Rey cu Părintele John Misty prezintă stilurile lor complementare, cu sunetul rock folksy al lui Misty îmbinându-se perfect cu cântaiul semnăturii lui Del Rey. Nu este surprinzător faptul că această piesă este favorită pe care să o avem în repetare.

Margaret (ft. Bleachers) te va face să plângi, iar apoi în Fishtail Del Rey își arată versatilitatea în timp ce experimentează cu autotune cu mare efect. Adăugarea unei linii de bas îmbunătățește vocea ei sufocă, rezultând o piesă care este atât intima, cât și dansabilă. Del Rey face echipă cu rapperul experimental Tommy Genesis într-un cântec sufocant și jucăuș care cu siguranță va fi un hit. Piesa o vede pe Del Rey revenind la melodiile cochete și jucăușe care au făcut-o faimoasă și, combinată cu refrenul molipsitor al lui Genesis, este un câștigător definitiv.

În cele din urmă, albumul se încheie cu o întorsătură surprinzătoare, deoarece piesa finală este un remix frumos deghizat al unei piese lansate anterior, „Venice Bitch”. Remix-ul este bogat stratificat, creând un sunet nou proaspăt, semnalând totodată creșterea și evoluția lui Del Rey ca artistă care își îmbrățișează moștenirea.